Englezul şi descendenţii săi anglofoni au o vorbă: ,,Immitation is the highest form of flattery”. Lăsând deoparte faptul că această vorbă şi-a cam pierdut relevanţa în secolul al XXI-lea, în care, mai mult sau mai puţin, toate statele lumii au devenit haznale disfuncţionale, ori după doctrina orientală (China, Rusia), ori după doctrina occidentală (neoliberalism anglofon, cvasisocialism european), servind nimic altceva decât imperiile coloniale nemuritoare, putem spune că această vorbă, chiar şi în trecut, era pe jumătate adevărată. La un nivel individual, imitarea unui comportament se poate încadra în două mari categorii, făcând abstracţie de motive şi subcategorii potenţiale: imitaţie din lipsă de inspiraţie şi imitaţie din admiraţie. În realitate, majoritatea cazurilor în care imitaţia are loc este din pricina lipsei de inspiraţie, care în sine, nu este nimic altceva decât lene intelectuală. Aş putea chiar spune că „imitaţia din respect” nu există, pentru că, dacă respecţi creația cuiva, ultimul lucru pe care îl faci este să o copiezi şi să ţi-o atribui. Mai degrabă, putem spune că admiri ideea din spatele lucrurilor pe care ai dori să le imiţi; în acest caz, are sens să te inspiri, pe faţă.
Acum, că am stabilit asta, să răspundem la altă întrebare: ce este cultura? Ce conduce o cultură?
Cultura este, spre mirarea nimănui, amalgamul de idei, reguli morale, obiceiuri, credinţe şi înclinaţii artistico-tehnologice ale unui popor, o definiţie cu care, sper, putem fi toţi de acord. Cultura nu este un monolit de sine stătător; cultura înseamnă oameni şi spiritul lor întreprinzător şi inovator. Întrebarea mai grea este alta, însă: „Ce conduce monolitul cultural, pe ce cale?” Aici intră în joc, din nou, sporul intelectual şi puterea individului. Pentru că o cultură reflectă imaginea unei mase de oameni, este evident că aceasta poate fi schimbată doar de oamenii dintr-însa. Reformatorii individuali sunt mulţi, poate cunoaşteţi unul sau doi, dar acum răsare dilema: care este sursa de inspiraţie a acestor reformatori? Sunt demni de această sarcină sau sunt și ei leneşi intelectual?
Punându-ne aceste întrebări ajungem la starea culturii spaţiului românesc. Nu sunt primul care o spune şi nici nu voi fi ultimul, dar cultura românească se sinucide încet-încet, prin stagnare, lene intelectuală, rea-voinţă şi idioţenie generalizată. Bălăcindu-se în infecta, dar călduţa mocirlă a abominabilului neoliberalism, aceasta îşi renegă echivalentul coloanei vertebrale: destinul mesianic. Toate denumirile, curentele artistico-tehnologice, aspiraţiile colective, sunt curăţate, raţionalizate, recurăţate şi castrate, fiind doar portavoci pentru aceeaşi maşinărie de exploatare ale imperiilor sub care suferim. Totul pare inofensiv, la o privire superficială, însă este cât se poate de degradant, toţi aspiră la un viitor imposibil, acela al cumpărării păcii prin capitulare şi resemnare, visând doar la o slujbă mai bine plătită, care, în final, îl ajută mai mult pe bogătaş decât pe ei înşişi.
Dar de ce este totul catastrofal, vă întrebaţi? Unde este rădăcina problemei? Problemele noastre, în realitate, sunt ca o Hydra, un corp cu mai multe capete. Corpul Hydrei este lenea noastră intelectuală, care a dat naştere multor atribute negative, precum un complex de inferioritate şi o indifierenţă colosală, noi preferând să râdem de sau să ne lamentăm, resemnându-ne cu necazurile, în locul rezolvării acestora. Cum se manifestă lenea noastră intelectuală? „Merge şi aşa”. Este o frază care indică destul de bine pasivitatea noastră. Foarte mulţi dintre noi ne mulţumim cu ceva mai prost decât mediocritatea, motivându-ne lipsa de ambiţie cu un amestec de idei contradictorii, anume că mediocritatea noastră este mai bună decât statutul cultural abisal de prost al vecinilor noştri şi că nu ne vom putea lua niciodată „în coarne” cu marile culturi ale Europei, deoarece „ele fac totul mai bine ca noi”.
Acest complex al inferiorităţii ne ţine, putrezind, pe loc, aşteptând cu nerăbdare, ultima aberaţie a Occidentului, pe care l-am îmbrăţişat într-o situaţie disperată, dornici să terminăm lupta lungă de secole cu Centrul şi Estul Europei. Să vedem cum stă treaba şi cu apropierea aceasta de Occident....
Uitându-ne la contextul nostru istoric, ea are sens, pentru că se putea pune şi s-a şi pus întrebarea: „Cu ce suntem noi mai buni decât cei ce ne asupresc?”
Noi ne-am gândit, fără a lua în considerare în mod serios împrejurările în care ne aflăm, că putem onora moştenirea latină, fiind o rază de lumină, o insulă a păcii şi prosperităţii, într-o mare de barbarism şi războaie interminabile. „Elveţia” Balcanilor, aşa am fi vrut noi, în secolul XX, să se numească ţara noastră. Dar, din nou, uitându-ne şi comparând vecinii noştri (ungurii şi slavii) cu vecinii Elveţiei (germanii, francezii şi italienii), este evident de ce „Elveţia Balcanilor” a fost un vis care nu s-a putut realiza, fiind înconjuraţi de gloate de ucigaşi şi brute, care-şi ridicau şi încă îşi ridică întreaga existenţă la dorinţa de a-i da în cap celuilalt. Cu toate astea, visul „Elveţiei Blacanilor” era un vis, un destin mesianic pe care, alături de luptă pentru autodeterminare şi eliberare naţională, ni l-am asumat o perioadă.
După Marea Unire, când noi am crezut că lupta s-a terminat, ne-am permis să stagnăm. Sunt, înainte să mi se urle în urechi, conştient că în perioada interbelică, ţara noastră a prosperat, din aproape toate punctele de vedere, dezvoltându-şi şi asumându-şi o iniţiativă artistico-tehnologică mai sofisticată, în comparaţie cu alte ere. Dar să ne gândim la următoarea: cât efort s-a depus pentru materializarea şi cimentarea, în cultura naţională, a acestei tendinţe de sofisticare a simţului nostru artistico-tehnologic?
În comparaţie cu perioada dintre 1859 şi 1900-1910, eforturile au fost minime. În această perioadă, chiar dacă nu la scara progresului din era interbelică, cultura românească s-a zbătut din toate puterile să-şi dovedească autenticitatea şi să-şi deştepte potenţialii reformatori şi inovatori individuali. Cu alte cuvinte, destinul era să învingem barbarismul Europei de Est şi să sădim, chiar dacă doar în interiorul graniţelor noastre, sâmburele unei civilizaţii, dacă nu mari, măcar relevante; sâmburele unei civilizaţii conştiente de nevoia eternă de reactualizare şi creaţie, o civilizaţie care să se respecte şi care să fie respectată.
Acum putem face paralelă cu civilizația pe care dorim s-o copiem, cu obsesie terifiantă: SUA. Într-un fel, SUA seamănă cu România, ambele state fiind născute din lupta împotriva imperiilor şi dintr-o dorinţă de a fi Insula de Speranţă din marea întunecată. SUA, de la naşterea civilizaţiei sale, şi-a asumat datoria de a remodela lumea, după imaginea ei. Mai întâi, această datorie s-a manifestat prin doctrina Monroe şi apoi, prin ideea Manifest Destiny. În prima jumătate a secolului XX s-a născut doctrina wilsoniană, care i-a dat dreptul Americii de a fi „poliţistul” planetei. Doctrina wilsoniană a fost întărită de faptul că America a fost vârf de lance pentru Occident în al doilea Război Mondial şi în Războiul Rece, punând-o în locul în care o vedem şi azi, adică în vârful lumii. Dar de ce ne interesează asta? SUA, în ultimii 40-50 de ani, s-a redus la o „ne-ţară”.
Ce este o ne-ţară?
O ne-ţară este un stat definit de şi doar de întrebările puse în neoliberalism: „Care-i populaţia?”, „Care-i PIB-ul?”, „Care sunt resurselele?” şi „Unde e pe hartă?”
O ne-ţară este o ţară care există cu un singur scop: de a maximiza profitul şi puterea. Aceasta poate face abstracţie de orice. Ea produce şi creează, nu pentru cultura proprie, ci cu unicul scop de a-i submina pe alţii şi de a-şi extinde imperiul. Cu toate astea, ne-ţara îşi asumă sub o mască sau alta, destinul mesianic, scopul şi aspiraţiile pentru lume. O ne-ţară devine un simplu nimic, o pată de culoare pe hartă, când îşi renegă aspiraţiile.
Noi fiind creduli şi leneşi intelectual, nu realizăm că Occidentul, a cărui oglindă am vrut să fim, disperat să-şi menţină hegemonia morală şi politică, şi ei fiind o haită de ne-ţări, fac ceea ce fac imperiile când se află în criză: îi distrug pe cei mai mici ca ei. Până la urmă, între o ne-ţară şi nimicuri, tot ne-ţările sunt mai sus, ierarhic vorbind.
Am spus, la început, că agresivitatea de orice fel este strict interzisă în neoliberalism, încheind cercul şi ajungând din nou la problema creaţiei curăţate, recurăţate şi castrate. Un destin mesianic presupune forţă agresivă, acea energie care determină un popor să-şi fixeze şi să-şi atingă scopurile. Sursele acestei puteri sunt multe, fie că este revoltă împotriva unui opresor sau superioritate morală, sursa contează mai puţin, contează folosirea ei.
Or, care este sursa puterii Occidentului? Cea dintâi armă a acestuia este o aşa-zisă superioritate morală: lupta pentru „egalitate”, „justiţie” şi multe altele, toate arme susţinute de consumerism şi îmbogăţire prin exploatare imperială. La baza luptei lor stă principiul eliminării agresiunii, conform tezei lor, oamenii fiind în mod neechivoc, egali. Toată lumea are dreptul la serviciul tuturor. Pentru a menţine „libertatea colectivă”, trebuie restrânşi indivizii (cu alte cuvinte, egoismul altora trebuie sacrificat pe altarul egoismului nostru) şi noţiunile de cultură, de naţiune, nu au sens pentru că toţi sunt o masă uniformă şi egală. Singurele lucruri la care un individ poate aspira sunt bogăţia şi siguranţa, iar această siguranţă nu poate exista dacă cineva din turmă îşi doreşte ceva mai mult sau diferit.
Şi noi ce facem? Noi, care atât timp am fost călcaţi în picioare de imperii străine?
Noi plecăm, asemenea mieilor, capetele şi ne uităm zâmbitori către călăul euro-american, pentru care, cu veselie în inimi, ne transformăm în nimicuri. Exasperantă nu este stagnarea, în sine, sau lenea noastră intelectuală, nici măcar indiferenţa noastră şi fuşerismul nostru, aparent, ereditar. La urma urmei, toate aceste lucruri se pot rezolva, chiar dacă în sute de ani. Vorba aceea, „Roma nu a fost clădită într-o zi”. Exasperant este că noi, în mod colectiv, am înghiţit pe nerăsuflate, momeala distrugătoare a Vestului: noi nu mai luptăm să fim acea insulă a speranţei în Europa, ci aşteptăm să fim consumaţi de vreun „imperiu salvator”. De aici şi termenul de „Democraţie de McDonald’s”. În lupta noastră pentru libertate şi originalitate, am ajuns să fim un amestec de idei proaste şi idioţenie cosmopolită, toate preluate superficial de prin toate colţurile altor culturi.
Care este concluzia?
Este ţara noastră pe cale de dispariţie? Absolut!
O putem întoarce de pe acest drum? Absolut!
Dar, din nou, doar noi şi numai noi înşine putem face asta! Nimeni nu vine să ne salveze!
-Matei Răchitan-Gabrea, 10F
Comments