Presupun că pentru noi toți această perioadă a fost una foarte dificilă: pierderea locului de muncă al părinților, lipsa interacțiunii umane, necesitatea adaptării la un stil de viață complet opus celui obișnuit și stresul generat de o schimbare atât de bruscă au condus la o serie de emoții noi și la un număr de scenarii complexe.
Ne-am impus singuri, încă de la început, să gândim pozitiv și să vedem părțile bune, să ne bucurăm de statul acasă și de timpul liber pe care îl avem odată cu restricțiile, să facem sport sau să ne apucăm de diete, să reflectăm, inevitabil, asupra propriei persoane, să ne dezvoltăm spiritual.
Totuși, în acest proces de „îmbunătățire”, am ajuns să pierdem mare parte din cine eram înainte. Mulți oameni au ajuns, odată ce aceste idealuri au fost atinse, să își piardă motivația sau metodele sănătoase de coping, vitale pentru bunăstarea lor mentală; alții s-au concentrat atât de mult asupra fizicului, încât au uitat de propria persoană spirituală, în timp ce restul a renunțat din prima la ideea de a găsi o soluție pentru a se adapta așteptând ziua în care toate aceste lucruri se vor termina și se vor putea întoarce la viețile lor ante-pandemice. În mod evident, toate aceste aspecte sunt diferite de la o persoană la cealaltă, iar fiecare și-a ales calea pe care a considerat-o eficientă pentru sine. Însă majoritatea dintre noi am ajuns să practicăm obiceiuri „toxice”, fiindcă nu mai punem accentul pe noi ca întreg, nu ne mai permitem să luăm pauze, de frica momentului în care ne vom opri și vom vedea imaginea de ansamblu, realizând că totul este mult mai negru decât lăsăm noi să se vadă la suprafață. Iar acest lucru nu este doar o consecință a pandemiei, ci a modului în care am fost modelați ca societate: credem în anumite principii și valori, pe care le considerăm universal valabile, iar atunci când acestea încep sa fie doborâte de evoluția generală a modului de gândire al oamenilor din jurul nostru sau pur și simplu puse la încercare de un mod diferit de metalitate, ne ridicăm un scut de ignoranță și ne prefacem că nu observam nimic diferit în jurul nostru. A înfrunta faptul că ne-am fi putut înșela în tot acest timp este pentru noi mai infricoșător decât a trăi neștiutori, în minciună.
Însă aceste lucruri ne sunt dăunătoare atât nouă, cât și celor din jur, astfel conturându-se la personalități cu o imagine total greșită, însă de neclintit asupra lumii. Pandemia doar reflectă defectele sistemului în care am fost crescuți…