Rutina neprevăzutului

Updated: Dec 12, 2021

Peste tot în jurul meu aud aceeași idee sub forma unor varii sintagme, iar eu, având datoria în această lume de a fi vocea controversei, uneori chiar un soi de avocat al diavolului, pun sub semnul întrebării orice clișeu adânc implementat, protejată, fiind, îndărătul dragelor mele cuvinte.


Așadar: „de ce carantina asta ne-a introdus într-o agonizantă rutină”?



Răspunsul la această întrebare are a constitui adevăratul subiect al „monologului” meu, deși îmi este greu să răspund la întrebarea „ce este de fapt rutina?” Mi-ați răspunde voi, probabil, că aceasta este repetarea din nou și din nou, zi de zi a aceleiași activități, a aceluiași eveniment. Oare?


Trăim într-o lume în care să ieși în evidență este o banalitate, atât de adânc imprimată, încât oamenii cu adevărat diferiți sunt tăiați de la rădăcină. Societatea a reușit să creeze tipare și matrițe până și pentru anomalii. Există tipologii ale diferitului, ne-am grăbit să etichetăm noile descoperiri, de frica necunoscutului.


Am știut mereu că sunt diferită, dar nu pentru că am spus-o, nu pentru că aveam părul de alabastru sau pentru că aveam idei pe care nu le mai vedeam în jurul meu, căci așa cum am spus, asta nu te face diferit nicicum. Ci pentru că am fost izolată, deși este foarte la modă să fii antisocial, să spui despre tine lucruri care să stârnească milă, nu am fost plăcută cu adevărat de nimeni, niciodată, pentru că întotdeauna am avut îndrăzneala de a fi mândră de ceea ce sunt, mereu mi-am știut locul, mi-am văzut visul, știam cât valorez.


Și iată cum rutina este cel mai neașteptat lucru din viața noastră. Iată cum oamenii speciali nu au fost vreodată mai banali. Iată cum ciudații respinși și plini de ei supraviețuiesc.


Am avut întotdeauna în adâncul meu dorințe dintre cele mai absurde și mai poetice, mi-am dorit să nu fiu înțeleasă, să fiu o enigmă, sacrificând prietenii, rănind oameni. Și am fost. Pentru că sunt un artist, pentru că vreau ca atunci când voi trece în neființă să îmi dispară numai trupul, însă niciodată creația. Nu vreau să pier ca simbol când nu voi mai fi ca om. Dar asta e o altă revărsare...


Ne lamentăm, dorim să normalizăm plângerea de milă, să o venerăm. Ce anume puteți numi normal în ziua de astăzi? Sunt o amatoare de viață amatoare, căci am înțelepciunea de a ști că nu știu totul, așa cum spunea Socrate. Și este ciudat, pentru că sunt într-un război permanent cu tot ceea ce mă înconjoară, dar mai ales cu ceea ce există în mine.


Cele mai imprevizibile lucruri sunt o rutină. Numai previzibilul este o binecuvântare, căci liniștea e un pântec care naște legende.


Este nostim că privim cei patru pereți ai casei noastre ca pe o cușcă, să preferăm să bântuim prin locuri în care nu aparținem nimănui. Din timpuri nu chiar atât de vechi, am privit firescul existenței ca fiind alcătuit din acasă și restul lumii. Dar dacă v-ați întrebat vreodată de ce omul nu era prea „răsărit” la începutul pământului, aceasta a fost pentru că nu avea un astfel de acasă, ci doar un drum lung de făcut. Atunci când omul a căpătat acasă, a căpătat și timp de cuget. Iată cum, aș spune mai degrabă lumea și celelalte acasă, căci într-un cămin sălăsluiește un univers mai vast decât oricare altul. Să ne gândim doar cât necunoscut este într-o singură ființă!


Așadar, unde este această fatidică rutină? Așa cum spunea Asimov, un om inteligent nu se plictisește niciodată. Și totuși, alegem, natural, să ne scuzăm lipsa de creativitate, amânând acele mari ambiții pe care pretindem că le avem pe mai târziu, complăcându-ne în scuza universală a prezentului. Aici nu mai este vorba despre nicio pandemie...

19 views

Colegiul Național „Ion Creangă”, București

  • Instagram